dragos2006
Apicultor
 Din: Rm. Sarat
Inregistrat: acum 18 ani
Postari: 4502
|
|
Dovezile referitoare la vechimea practicării albinăritului pe teritoriul Europei şi
implicit al ţării noastre au fost dezbătute din prima jumătate a secolului al XX-lea şi până
în prezent, în numeroase lucrări separate1, monografii zonale2, sau tratate de etnografie3,
în cadrul capitolului despre apicultură.
Studiul monografic intitulat Vânătoarea de albine sălbatice în România4 realizat
pe baza răspunsurilor primite la chestionarul albinăritul în baza căruia s-au efectuat
cercetările pentru Atlasul Etnografic al României, în cca. 600 de localităţi eşantioane
acoperind aproape întreaga suprafaţă a ţării, ne furnizează informaţii foarte sumare
referitoare la zona pe care ne-am propus să o cercetăm.
Valea Gurghiului se întinde la est de localitatea Reghin, pierzându-se în munţii
ce-i poartă numele, se învecinează cu Carpaţii Orientali, Câmpia Transilvaniei şi zona izvoarelor Târnavei Mari. Munţii Gurghiului au înălţimi cuprinse între 377-1777 m, cu
bogate păşuni alpine5.
După ieşirea din zona muntoasă, Valea Mureşului capătă aspectul unei adevărate
depresiuni, către care se îndreaptă o serie de pâraie de pe versantul vestic al Călimanilor
şi Gurghiului6, formând la gurile de vărsare mici bazine destul de populate7.
Principalele îndeletniciri ale locuitorilor sunt creşterea animalelor, agricultura,
lucrul la pădure - care au înlesnit tot timpul dezvoltarea meşteşugurilor şi a unei industrii
ţărăneşti puternice, incluzând o gamă largă de instalaţii tehnice populare. Nevoile de trai
le-au completat prin: pescuit, plutărit, ghindărit şi bărcuit.
Despre vechimea albinăritului în aceste zone ne relatează Urbariul din 1688,
prin care se reglementează raporturile dintre iobagi şi stăpânii domeniului. Renta în
produse (dijma) era astfel prevăzută: “Iobagii din Gurghiu vor da a zecea parte
(zeciuială din stupi. Dacă au mai puţin de 10 stupi, vor plăti o răscumpărare de 2 dinari
pentru fiecare stup”8.
O situaţie similară întâlnim pe la 1554 în satele de pe Valea Mureşului Superior,
dar se pare că aici ţăranii care aveau 50 de stupi vor da din ei unul (quinquagesima)9.
Denumirea generală a vânătorilor de albine în literatura română de specialitate
este de “bârcari”, iar procesul în sine se numeşte “a bârcui”, a căuta, a merge după albine
sălbatice, după miere10. Este interesant faptul că termenul de “bârc” îl întâlnim şi în
sudul ţării, unde există şi o localitate Bârca, cu sălcii scorburoase prielnice înmulţirii
albinelor sălbatice11.
Culesul mierii din natură se practica primăvara devreme, cu scopul captării
stupilor şi rar pentru miere, dar mai ales toamna până la jumătatea lunii septembrie, când
mai era floarea de pălămidă (centaurea solstitialis), trifoiul alb (trifolium repens) şi
floarea de măceş (crataegus oxyacantha), dar înainte de a cădea bruma, pentru că atunci
florile se ofileau şi albinele nu mai ieşeau din stup.
Simbolul albinei îl întâlnim în toate naraţiunile populare, pentru că prin folclor
omul şi-a exprimat de fapt simţurile faţă de singura insectă care i-a dăruit hrana. Mierea
şi ceara au constituit un surplus de venit pentru gospodăria ţărănească, dar în primul rând
un aliment cu încărcătură indispensabilă desfăşurării vieţii lineare şi benefice.
O variantă interesantă, atestată în Bucovina ne spune de când au început oamenii
să ţină albine pe lângă locuinţele lor: “Dice că în vremurile de demult era un om foarte
sumeţ şi reu, de nu mai avea pereche în lume.
Omul acela şi-a făcut o casă, şi-a închis-o din toate părţile ca să nu intre într-însa
nimeni, nici măcar o gâză.
Şi după ce a sfârşit el casa de făcut a ieşit afară să vadă ce şedere şi înfăţişare are
şi cât îi de frumoasă.
Şi după ce s-a uitat la dânsa din tote părţile şi a văzut că-i tocma aşa, după cum a
dorit el să fie, s-a întors plin de mulţumiri în casă şi cum a intrat înăuntru a închis iute
uşa după dânsul, ca să nu mai intre nimeni altul.
Dar când dete el să intre înăuntru i se puse o albină pe cap şi după ce a intrat
înăuntru, albina i-a sburat de pe cap şi a început a sbârnăi în colo şi în coace prin casă.
Sumeţu şi răutăciosu om, cum dete cu ochi de albină se făcu foc şi pară de mânie
pe dânsa şi-i dise:
Fincă ai fost atât de vicleană … şi ai intrat în casa mea … de aceea să-ţi mănânce
oamenii ceea ce nu se mănâncă.
Dumnezeu aude blestemu, a dat ca din ziua aceia albina să facă miere şi cel dintâi
să o mănânce cel care a blestemat-o.
Merge după un timp oarecare omul în ţarină şi află acolo o mulţime de albine, iar
între dânsele un fagure galben ca aurul şi plin de miere. Şi gustând a aflat că-i dulce.
Văzând el aceasta a luat albinele şi fagurul şi l-a dus la el acasă. De atunci ţin oamenii
albine pe lângă casele lor.”13
În cadrul isprăvilor eroice, ca şi în legende, albinele sunt ajutate de eroul pozitiv,
care la rândul său este răsplătit de regina albinelor. Metoda captării unui roi de albine ne
este descrisă în povestea lui Harap Alb: “Şi mai merge el cât merge şi numai iaca se
aude o bâzâitură înăduşită. Se uită el în dreapta, nu aude nimica; se uită în stânga, nici
atâtă; şi cât se uită în sus, ce să vadă?
Un roiu de albine se învârtia în zbor pe deasupra capului seu şi umblau bezmetice
de colo până colo, neavând loc unde să se aşeze.
Harap Alb vedendu-le aşa, i se face milă de dânsele, şi luându-şi pălăria din cap,
o pune pe erbă la pământ, cu gura'n sus, şi apoi el se dă într'o parte. Atunci bucuria
albinelor; se lasă jos cu totele şi se adună ciotcă la pălărie. Harap Alb aflându-se cu
părere de bine despre asta, alergă în dreapta şi în stânga şi nu lăsă până ce găseşte un
buştian putregăios, îl scobesce cu ce pote şi'i face urdiniş; după aceia aşedă nişte ţepuşi
într'însul, îl frecă pe dinăuntru cu cătuşnică, cu sulcină, cu mătăciune, cu pola sântă-
Măriei, şi cu alte burene mirositoare şi prielnice albinelor, şi apoi luându-l pe umer, se
duce la roiu, restoarnă albinele frumuşel din pălărie în buştian, îl întoarce frumuşel cu
gura în jos, îi pune deasupra nişte căptălani ca să nu resbată sorele şi ploia înlăuntru şi
apoi lăsându-l acolo pe câmp între flori îşi caută de drum“.
PROCEDEE DE CĂUTARE A STUPILOR
În localităţile cercetate din zona văii Gurghiului se strângeau doi până la cinci
oameni, îşi pregăteau uneltele, mâncarea, băutura şi porneau de dimineaţă spre locurile
ştiute.
Instrumentarul necesar pentru prinderea albinelor era compus din: “cornul”
(Pl.b), confecţionat din lemn de esenţă moale sau din corn de vită, secţionat, cu o
înălţime de 7-9 cm, la partea de sus se închidea cu un dop, iar “gura” se putea închide şi
deschide cu un căpăcel mobil ce culisa într-un lăcaş tăiat şi scobit în corn, care pe la
mijlocul înălţimii era prevăzut cu un orificiu astupat cu un dop de lemn. Fagurii folosiţi
pe tot parcursul vânătorii trebuiau luaţi de la un stup bătrân, deoarece erau mai rezistenţi
la căldură, dimensiunea lor depăşea cu 3-4 cm diametrul de la baza cornului. Alte
ustensile necesare sunt: ceara pentru fum, vasul în care se făcea mursa , iasca şi
merindarea.
Ajunşi într-o poiană, căutau un loc de unde să poată observa mai bine zborul
albinelor şi să instaleze “masa” (o cioată, un boschet, o piatră mai mare sau o ridicătură
de pământ). Pe o merindare albă se punea fagurele în care se turna mierea curată. Între
timp albinele se ademeneau mai întâi cu fum de ceară cu iască; prinse de pe flori şi
introduse în corn (maxim 6 albine). Cornul se punea peste fagure, căpăcelul se trăgea
încet, albinele dădeau de momeală şi, când se linişteau, însemna că începea hrănirea. Din
acest moment se putea lua cornul, aşteptându-se momentul desprinderii albinelor de pe
fagure, urmat de zborul în rotocoale tot mai lungi şi mai înalte, până ajungeau la
înălţimea necesară observării reperelor, de unde zburau în linie dreaptă către stup.
În cele mai multe cazuri prima hrănire nu era sigură, deoarece albinele se
dezorientau în timpul şederii în corn şi puteau greşi direcţia de zbor către stup, de aceea
se aştepta până la întoarcerea lor la fagure şi de abia atunci se urmărea direcţia de zbor.
La a doua hrănire (de data aceasta cu mursă, albinele îşi luau direcţia chiar de pe
fagure fără să mai facă rotocoale şi de data aceasta se calcula timpul parcurs care
depindea foarte mult de condiţiile atmosferice.
Observând direcţia de zbor, oamenii îşi alegeau un reper, mai prindeau câteva
albine de pe fagure, le introduceau în corn şi mutau masa la reperul ales pe direcţia de
zbor. Cu o mutare a “mesei” de la hrănirea iniţială se ajungea de obicei într-o poiană
mare, de unde începea să se îngreuneze observarea direcţiei de zbor din cauza copacilor.
Atunci căutau un arbore mai înalt în vârful căruia să poată instala “masa” şi dădeau din
nou drumul albinelor din corn la hrănire. Pe măsură ce se apropiau cu mutările de stup,
albinele vor face cursele de dute-vino la intervale de timp mai scurte. Continuau astfel
până ajungeau la arborele cu stupul.
Existau situaţii în care se trecea de stup fără a fi observat şi albinele nu se mai
întorceau la “masă”, nefiind obişnuite cu drumul. În acest caz se făcea “cobgilirea”
(Pl.IIa), care consta în mutarea pe o parte laterală a direcţiei “mutărilor” anterioare,
observând direcţia liniilor de zbor.
În cazul schiţei noastre, “cobgilirea” începe prin întoarcerea la locul unde a fost
făcută mutarea a II-a deoarece, rămaşi fără albine în corn, oamenii le prindeau de pe
direcţia de zbor pe care au fost obişnuite normal, tot prin repetarea hrănirii. Cu albinele
din corn se făcea o deplasare la dreapta sau la stânga direcţiei iniţiale, observându-se
Vânătoarea de albine şi culesul fagurilor pe Valea Gurghiului şi Mureşului 331
punctul intersecţiei iniţiale de zbor cu cea a zborului de la a patra mutare. Prin această
metodă se putea determina foarte exact copacul cu stupul.
În satele de pe valea Mureşului Superior mergeau în recunoaştere unul sau doi
oameni în poieni mai grase, să vadă dacă umblau albinele. După ce depistau locul,
veneau acasă şi îşi pregăteau instrumentarul necesar pentru năditul albinelor: două ulcele
albe sau roşii, două merindări albe şi doi faguri cu miere.
Ajunşi în poiană, prindeau o albină de pe floare şi o puneau în ulcică, o acopereau
cu palma până se învăţa la miere. Ulcica se agăţa într-un “clenci” de unde albina îşi lua
zborul, făcea câteva rotocoale în aer, îşi recunoştea terenul şi zbura în direcţia stupului.
După ce se întorcea cu mai multe surate, se astupa ulcica şi se muta direcţia de zbor la
50-60 de m, albinelor sătule li se dădea din nou drumul. O ulcică se lăsa la prima mutare
pentru că acolo mai veneau albine.
Hrănirea era repetată şi se făceau atâtea mutări până se găsea stupul. De cele mai
multe ori albinele zburau înapoi, atunci se făcea mutarea în “contră”(Pl.IIb): o rudă cu
fagurele în vârf rămânea la ultima mutare ca să vină albinele îndărăt şi cu cana agăţată
tot în rudă se mutau în contra direcţiei pe care au parcurs-o până atunci. Albinele
învăţate din nou îl conduceau pe om direct la stup
MODALITĂŢI ŞI TEHNICI DE SCOATERE A FAGURILOR DIN SCORBURI
În zona Văii Gurghiului, căţărarea în copac se făcea cu ajutorul prepeleacului
(Pl.IIc): confecţionat dintr-un arbore mai mic, dar suficient de înalt pentru a ajunge la
prima creangă a fagului, i se tăiau crengile lăsându-i-se cioate de câte o palmă pe care
omul să se poată căţăra cu uşurinţă. Dacă copacul avea crengile la înălţimea
prepeleacului, atunci acestea se retezau între creangă şi tulpina copacului, iar dacă nu
erau la înălţimea respectivă, se lăsau la vârful prepeleacului două crăci care se aşezau pe
trunchi pentru a evita alunecarea. Dacă de la vârful prepeleacului nu ajungeau la crengile
copacului, făceau un cârlig din lemn care putea fi ridicat de omul de pe “prepeleac” şi
agăţat de prima creangă a copacului. Omul avea mâinile libere, iar la spate îşi prindea în
curea securea.
După observarea urdinişului, lemnul se cerceta prin lovituri uşoare cu muchia
securii pentru stabilirea părţii mai subţire a borţii. Se tăia o fereastră care varia ca
dimensiuni după mărimea stupului.
Albinele sunt amorţite cu fum de iască şi puteau fi scoase chiar cu mâna şi
introduse în ladă (Pl.III foto.b). Fagurii plini cu miere erau puşi într-un coş care, cu
ajutorul unei funii, se cobora la sol. În cazul în care fagurii nu mai încăpeau în ladă,
oamenii confecţionau coşuri din scoarţă de copac.
O altă metodă de căţărare era ridicarea unei pătuli (Pl.IId) în jurul copacului.
Pătula se făcea în felul următor: se tăiau patru cături, în vârful cărora se lăsau “furci”, la
trei dintre aceştia li se lăsau două, trei “clenciuri”, iar la al patrulea mai multe, pentru a
se sprijini pe el în loc de scară. “Căturii” se agăţau în cruce, “furcile” din vârful lor erau
sprijinite pe trunchiul copacului la înălţimea convenabilă. Pe clenci se făcea pătulul.
Fereastra pe care se scoteau fagurii cu miere era lărgită cu ajutorul unei securi.
Primăvara albinele se amorţeau cu fum de iască, iar toamna cu fum de pucioasă pentru a
nu rămâne vii şi fără mâncare.
Anton Badea , 332 Adriana Badea-Ţuţuianu
Mierea şi ceara se storceau cu ajutorul diferitelor obiecte casnice, de la cele mai
rudimentare până la teascurile asemănătoare cu cele pentru storsul uleiului15.
Această ocupaţie nu se practica niciodată în timpul lucrului la câmp, ci numai
când se termina căpălitul de întâi sau culesul de toamnă, deci muncile principale nu erau
neglijate; ea fiind mai mult o plăcere.
Practicile legate de momentul16 “slobozirii” albinelor din stup primăvara cât şi
modul prin care-o făceau, erau respectate cu stricteţe de toţi crescătorii de albine. Şulariu
Vasile din Vătava îşi aminteşte de un om din Dumbrava care dădea drumul albinelor din
ladă la primul zbor printr-un “gâtlan de lup”17, cu scopul ca ele să fie tari şi răpitoare, să
nu dea mierea altor albine străine, ci din contră să o răpească “ca lupul oile”. Stuparul
care vroia să apere albinele punea în faţa urdinişului o verigă de fier şi zicea: “cum nu se
poate uşor strica fierul, aşa să nu-mi poată strica nimeni prisaca”18.
Începând cu primele decenii ale secolului nostru, apicultura tradiţională a decăzut,
odată cu ieftinirea zahărului, înlocuirea lumânărilor de ceară sau seu cu lămpile de petrol
şi apoi instalarea curentului electric în majoritatea satelor. Locul albinăritului primitiv a
fost luat de apicultura sistematică, în stupi, care asigura o mult mai bună adăpostire a
albinelor.
Sporirea producţiei de miere este asigurată prin extinderea culturilor de plante
melifere, prin pendulaţii locale şi transhumanţa practicată de tot mai mulţi apicultori19.
-
După credinţele şi spusele poporului român, în ziua de 17 martie (sărbătoarea Alexiilor) “se
dezmorţesc şi mişcă toate insectele de prin culcuşurile şi ascunzişurile lor de peste iarnă, la razele cele
luminoase şi călduroase ale soarelui. Deci, în această zi, precum şi în ziua de Bunavestire, îndătinează cei mai
mulţi români a-şi scoate şi stupii cu albinele de la iernatic şi a-i aşeza prin prisăci. Dar numai în cazul în care
pică într-o zi de joi pentru că numai atunci le merge bine. Dacă le scoate după aceea ele se afumau cu tămâie”;
S. F. Marian, Insectele…, p. 147. În funcţie de ziua aleasă din cursul săptămânii pentru eliberarea albinelor din
stup, aşa se vor comporta ele tot anul: “Dacă slobozeşti albinele tale lunia, ele dinăuntru vor gi somnoroase,
moleşite, bolnave, ameţite; peste asta vor fi ascunzătoare şi furătoare. Dacă slobozeşti albinele marţea, vor fi
certăreţe, tulburente şi mâncătoare, prădătoare, păgubitoare, pismaşe, duşmănoase. Dacă le slobozeşti
miercurea, vor fi puternice, tari, fudule, victorioase, sensibile, zgârcite, se vor înmulţi, colectoare, voioase,
vesele, neastâmpărate, economicoase şi se vor înmulţi. Dacă le slobozeşti joi, vor fi constructoare, muncitoare,
ascunzătoare, blânde, blajine, supuse, curate, întregi, păstrătoare de ele însele. Dacă le slobozeşti sâmbătă, vor
fi fără chef, morocănoase, fără vlagă, rău dispuse, schimbătoare, fecioare sterpe, sterile, veninoase, sgârcite,
închise în sinea lor”;
_______________________________________
Moralitatea este instinctul de turma al individului. (Friedrich Nietzsche)
|
|
