 milu56ApicultorDin: Almeria
Postari: 1252
|
|
Da asa este,interesanta e isoria stuparitului.
Adevărate nestemate în coroana regală a timpului …
Alvina – albină; cera – ceară; favus – fagure; mellus – miere; pastus – păstură.
Pornind, deci de la fondul principal de cuvinte, constatăm că apicultura şi produsele sale (pe
lângă faptul că s-au respectat şi au fost respectate, ocupând, pe aceste meleaguri, cum
spuneam în numărul trecut al revistei, locul doi, după pâine) au avut un traseu continuu,
viguros marcat, colonizarea Daciei de către romani devenind una dintre mărturiile milenare
şi în acest sens.
Fagurii pietrificaţi, descoperiţi în câteva râuri din Ardeal şi păstraţi la muzeul din
Turda, tăbliţele acoperite de ceară, folosite pentru înscrisuri de către romani, descoperite
într-o mină părăsită de la Roşia Montană din Apuseni, informaţiile furnizate de operele unor
istorici din antichitate, precum Herodot şi Xenofon, sunt alte dovezi solide ale existenţei
unei apiculturi înfloritoare prin părţile noastre.
Dar, ca şi alte domenii, şi apicultura a cunoscut progresul sau regresul, în funcţie de
perioada istorică traversată. Migraţia popoarelor, jurisdicţia diferită de până la Unirea
Ţărilor Române, birurile generatoare de lipsă de mijloace materiale şi altele au dus la
înregistrarea unor întârzieri în dezvoltarea apiculturii, în transformarea apiculturii primitive
într-una modernă.
Dar, în 1794, Ioan Tomici din Caransebeş înfiinţează prima şcoală de apicultură
românească. La 1823, el tipăreşte şi o carte: Creşterea albinelor sau Învăţătură despre
îngrijirea stupilor cu magazine. Recomandările pe care el le face sunt încă actuale:
“… hrana cea mai plăcută şi folositoare albinelor este mierea limpede, strânsă prin truda
lor …”. Apoi, substanţa de matcă, confirmată ştiinţific abia de câteva decenii, la Ioan
Tomici avea determinare clară: “Mirosul mătcii este deosebit de plăcut albinelor şi se pare
că în lipsa acestuia ele nu ar putea să supravieţuiască. Acest miros este atât de puternic încât,
dacă el lipseşte din stup sau din roi, albinele devin agitate şi încep să-şi caute cu înfrigurare
matca. Mirosul este cel care le semnalează că maica lor se află în mijlocul roiului …”.
Acelaşi autor, vorbind despre comunicaţia dintre albine, face în cartea citată următoarea
precizare: “În urma observării semnalelor şi comportamentului albinelor, putem trage
concluzia că ele dispun de un sistem de comunicare: dacă o albină descoperă vreo sursă de
miere, ea se va întoarce la stup pentru a le anunţa pe surorile sale despre această descoperire
şi apoi va ieşi din stup însoţită de mai multe dintre ele, îndreptându-se împreună spre sursa
de hrană”.
De fapt, Ioan Piuariu-Molnar, oftalmolog şi învăţat transilvănean, a fost primul care a
publicat, în 1785, prima carte românească de apicultură (tipărită cu caractere chirilice),
intitulată Economia stupilor. În această lucrare el vorbeşte şi despre folosirea stupilor de
lemn, prevăzuţi cu magazine şi cu gratii separatoare, aşa cum le folosea un apicultor din
Sadu, în apropiere de Sibiu. Au urmat, apoi, alte contribuţii la îmbunătăţirea stupului
modern: N. Grand (1837-1893), G. Hermes (1874), R. Begnescu (1898), Al. Atanasiu-
Albină (1916), G. Hanganu (1930), V. Harnaj şi N. Romanescu (1948), până la stupul
standard folosit, în prezent, în România.
Prezenţa gândirii tehnice româneşti în domeniul modernizării stupilor sistematici este
confirmată (F. Begnescu, 1925) de faptul că stupul îmbunătăţit de N. Grand a fost
recomandat oficial la vremea lui sub numele de stup Berlepsch-Grand; de faptul că stupul
orizontal al lui G. Hermes, foarte criticat (R. Begnescu, 1898), poate fi considerat strămoşul
stupului orizontal românesc STAS 4170-50, că stupul vertical cu două corpuri al
lui R. Begnescu (prezentat în 1898) este bunicul stupului vertical românesc cu trei corpuri
STAS 8128-68, iar prototipul îmbunătăţit prin strădania prof. dr. ing. Harnaj şi a
_______________________________________
Albina trebuie apreciata pentru organizare harnicie si igiena.
|
|
